Pe stradă trec fețe anonime, pierdute în spatele măștilor. Doar ochii mai au îndrăzneala de a particulariza, de a face distincție între indivizi.
E frig, e ploaie, e umed. Bacovia – răsturnat în inimi. Frunze moarte. Îmi șterg lung picioarele pe covorașul îmbibat cu clor. Apoi intru în școală. Și școala e gri, în scenariul hibrid! Mă înfioară frigul.
Mă grăbesc să ajung în clasă. Trebuie să ajung înaintea elevilor. Ei nu au voie să rămână singuri, să nu cumva să încalce regulile de distanțare socială, să nu-și atingă mâinile într-un banal salut sau într-un nevinovat și codificat semn de iubire (doar adolescența e perioada tatonărilor, a iubirilor mai mult sau mai puțin afișate, dar trăite cu inconștiența și intensitatea tinereții). Să nu-și împrumute obiectele personale – pixuri, rigle, cărți, telefoane! Cum mai copiază în pauză câte o temă, unul de la altul? „Donatorul” face o poză cu telefonul și o trimite „solicitanților” pe WhatsApp, pe mess sau pe oricare dintre numeroasele software-uri cu care ne-am familiarizat de câteva luni încoace?! Iar ei trimit emoticoane în semn de mulțumiri!
Să nu uit să verific dacă laptopu-ul e încărcat. Trebuie să mă conectez pe Teams pentru cealaltă jumătate de clasă, care săptămâna aceasta e online. Și stick-ul, oare unde l-am pus? Aveam pe el câteva lucruri importante pentru lecție. Testul – e un google docs. Parcă e mai bine așa. Nu mai am grijă să-l printez, nu mai consum hârtie. Le-am pus timp limită destul de scurt – dar suficient, ca să nu aibă când să caute răspunsurile pe net.
Am udat și buretele. În sala aceasta nu am tablă albă, deci scriu cu creta. Cu alb pe negru, cu lumină pe întunecare.
Au început să vină. „Pune te rog, corect masca!” Da, trebuie să mă uit la ei, să urmăresc dacă poartă corespunzător masca. Unii se conformează. Fără comentarii, fără proteste. Alții – ce-i drept mai puțini la număr – încearcă să se eschiveze, să-și lase nasul afară și chiar o jumătate de gură! Unii se plâng că nu pot respira. De multe ori însă, e doar un fel de a atrage atenție, de a ieși din rând. Ei nu sunt ușor de uniformizat! Ei sunt rebeli! Ce dacă nu există tratament pentru SARS-CoV2! Se spune că tinerii nu sunt atât de vulnerabili. Și parcă nici boala aceasta nu-i atât de cumplită precum se spune – cel puțin așa se vede de la înălțimea vârstei și experiențelor lor. Văd un nas afără; mă supăr, ridic tonul și nasul se ascunde din nou în spatele măștii.
Predau, ascult. Vorbesc cu elevii mei din clasă, cu elevii de acasă. Se aude? Se vede? Dar știu că într-o zi ne vom întoarce la normalitatea dinaintea covid-ului.
Autor: Profesor Angela Victoriu
Liceul Tehnologic ”Paul Dimo” Galați
Articol aparut in Revista Scoala Romaneasca, nr. 120, noiembrie 2020
Sursa foto: radiohit.ro